Când Europa vrea, vrem şi noi, dar nu în acelaşi fel. Dacă vrea disciplină fiscală de oţel, zicem "da", din suflet sau mai pierit, pentru că, vorba lui Emil Boc, n-am suferit degeaba şi prin chinuri ne-am câştigat dreptul de a ne culcuşi în miezul nucleului dur al lumii bune din UE.
Însă, când se pune întrebarea "cum?", fragilul front comun se sparge şi fiecare dezertează pe cărarea lui. Victor Ponta nu vrea în ruptul capului revizuirea Constituţiei de dragul acordului de uniune fiscală; Kelemen Hunor vrea, dar are "un presimţ" că asta ar deschide pofta de Parlament unicameral, ceea ce ar angoasa la culme UDMR; Emil Boc vrea totul si de toate: Constituţie revizuită, Parlament-garsonieră.
În general, când e vorba de tăiat, redus, micul premier are un reflex dobândit, care îl bagă în priză maximă. În fine, preşedintele Băsescu, "rupt de toate, supărat" (apud Victor Ponta), face pe rabinul.
De fapt, discuţiile sunt despre ce încă nu este. Acordul de uniune fiscală, în splendoarea sa tehnică, îl vom vedea la anul, când va da firul ghiocelului. La vremea potrivită ne mai încordăm, o mai punem de discuţii, mai tragem cu ochiul la ce vor face vecinii (la noi puterea imitaţiei acţionează fără greş). Bineînţeles, până atunci mai tragem o parolă despre principiile înalte ale guvernanţei economice, deşi la noi, negreşit, ceea ce ar trebui să fie luptă de idei se dezintegrează rapid în încăierare de orgolii.
Fatalmente, discuţiile au fost împinse în 2012. Nici nu se putea un cadru de negociat intern şi de luat decizii mai scurt-circuitat. Pentru că va fi un an electoral urât, sub presiunea unui fel de alegeri hotărât pe picior, care va abunda de răfuieli, de trădări, de asocieri bolnave. Consfinţirea adeziunii noastre la acest acord european va fi, din nefericire, scoasă pe tapet şi folosită doar ca muniţie electorală. Va fi folosită pe post de bau-bau (
