Ultimul părintele al judo-ului românesc, Mihai Botez, a fost înmormîntat exact cum a stat jumătate de secol pe tatami.
Pentru sensei Florentin Marinescu, ultima dorinţă a maestrului dispărut la 89 de ani e un "gest solemn în artele marţiale din România", iar pentru profesorul Alexandru Chirilă, "încă o lecţie, ultima, din partea celui mai bun".
Sensei Marinescu, vicepreşedinte al FR de Judo şi Chirilă, membru în Comisia centurilor negre a Federaţiei, conturează portretul lui Mihai Botez, pentru ei "Mişa baci": un personaj fascinant, cu o traiectorie spectaculoasă, care a învăţat judo în timp ce era prizonier de război şi a luptat o viaţă pentru promovarea artelor marţiale în România.
Construit pentru sport
"Asta a fost voinţa lui: să fie înmormîntat ca un judokan. Dar nu au ştiut decît doi-trei din elevii lui!", povesteşte Alexandru Chirilă, uimit şi acum de ce i-a fost dat să vadă la înmormîntarea maestrului, duminică, în Cimitirul arădean UTA. "Vorbim despre un om care a făcut toată viaţa ce a vrut, şi, fiind un om bun, şi-a făcut astfel viaţa frumoasă. Împărţea bucurie!", deschide cutia amintirilor antrenorul bihorean care l-a vizitat pe venerabilul maestru cu 3 luni înainte de dispariţie.
Pasionat de gimnastică şi lupte încă de la vîrsta de 9 ani, Botez a avut parte de efervescenţa perioadei interbelice: născut la Oradea în 1922, dintr-o familie cu rădăcini evreieşti, puştiul s-a înscris la clubul sportiv Maccabi Oradea. "Fotografiile cu el copil, care probabil s-au pierdut acum, erau imaginea unui atlet perfect în devenire: rar găseşti azi culturişti sau sportivi de performanţă cu conformaţia lui!", evocă antrenorul Chirilă.
Salt peste un jeep american, în lagăr
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Botez avea 17 ani. A ajuns în cele din urmă prizonieri al americanilor, într-un lagăr lîngă
