Păcat că nu ţin jurnal. Nu-mi vine să cred că s-au scurs cinci ani de la discursul de condamnare a regimului comunist al Preşedintelui Traian Băsescu în plenul camerelor reunite ale Parlamentului.

Acea perioadă a fost mai agitată decât orice am trăit eu vreodată. Cu atacuri mai dure, adeseori, decât orice mi-aş fi putut imagina. În prezent lucrez la o carte despre condamnarea comunismului în România. Va apărea la o cunoscută editură universitară din Anglia şi Statele Unite. Este neîndoios o provocare, o experienţă extraordinară pentru un politolog, istoric al comunismului şi filosof politic specializat în radicalism, ideologii şi revoluţii, să fie implicat direct într-un asemenea demers de confruntare şi asumare a unui trecut traumatic.

Experienţele din 2006 ar fi meritat să fie reţinute în scris, inclusiv propriile mele stări de spirit, frământările, dezamăgirile, entuziasmele şi dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiaţi (între care Nick şi Dana Andrews, oameni de o nobleţe rar-întâlnită), cu surorile mele, sprijinul necondiţionat şi generos al familiei mele din Washington, susţinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu în acea perioadă, câte altele. Cu buna mea prietenă Christina Zarifopol-Illiaş vorbeam zilnic. Cuvintele ei de încurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragoş Aligică şi al soţiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol în cartea mea din 1998, apărută la Princeton University Press, "Fantasies of Salvation" (tradusă în româneşte, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu ştiam însă ce cutie a Pandorei se deschisese în România.

Îmi amintesc de o seară în aprilie 2006, acasă la doamna Gabriela Stoica, văduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Mărculescu. Venise do