Care a fost natura crizei creditării ipotecare din SUA? Oameni cu slujbe nu tocmai de invidiat luau credite şi cumpărau case în valoare de două-trei sute de mii de dolari, uneori chiar de cinci sute de mii de dolari, sume echivalente cu veniturile lor pe 15-20 de ani. Chiar dacă aceste familii abia reuşeau să îşi asigure traiul de la lună la lună folosind cărţile de credit, tranzacţionau cu uşurinţă sute de mii de dolari într-o piaţă imobiliară depărtată de orice paliere de sustenabilitate. Problema crizei care s-a precipitat în 2007 nu a fost aceea că tot mai mulţi oameni contractau credite pentru a cumpăra locuinţe. Prin însăşi specificul acestui sector, o casă nu poate fi achiziţionată integral cu banii jos. Adevăratul pericol a fost adus de ordinele de mărime, de volumul creditului contractat şi de îndepărtarea cotaţiilor din real estate de valorile de susţinere fundamentală.

Cei care nu au întrevăzut colapsul imobiliar şi turbulenţele din piaţa creditului aferente acestui cataclism acum fac aceeaşi greşeală. Fie că este vorba despre bailout-urile bancare sau despre schemele complicate de refinanţare a datoriilor suverane, problema principală a acestora stă în ordinele de mărime. Sute de miliarde de dolari, euro şi yeni se învârt aberant în sistemul financiar internaţional stricat, fără vreo legătură cu restructurarea companiilor din economia reală şi cu austeritatea solicitată bugetelor naţionale.

Cum volumul creditului a atins proporţii groteşti, iar investitorii înţeleg că datoriile nu pot fi plătite, intervenţionismul autorităţilor monetare şi statale devine din ce în ce mai agresiv şi din ce în ce mai îndepărtat de realitate. Problema ordinelor de mărime apare din nou, sumele implicate fiind din afara unor radare măsurabile în economia reală.

În acelaşi context trebuie interpretată şi soluţia găsită la sfârşitul săptămânii trecute de lide