„-Ascultă, pralo Tică! În curând se va face noapte şi vom intra prin spatele grădinii, fără să riscăm nimic! Ţi-e teamă?” Al lui Gogolea nu răspunse.

Scuipă mucul de ţigară dintre buze şi apoi oftă din rărunchi. „Păi da, moro pralo! Îmi cam e! Cine ştie pe cine întâlnim în curte! Mai bine mergem la capul satului, că acolo sunt mai sărăcani, mănâncă din joi în Paşte şi nu prea au putere dacă iese mardeală!” – „ Ai înnebunit? Acolo sunt numai ţigani căldărari! Vrei să bage şişul în noi?” Deasupra câmpului cu mărăcini uscaţi pluti o pală de vânt rece, care duse departe, dincolo de calea ferată, vorbele lui Siminoc. Tică Gogolea şi Siminoc se întorseseră de puţin timp în satul lor ţigănesc de lângă autostradă. Hoinăriseră împreună prin suburbiile Parisului vreme de 3 ani. La început au fost norocoşi. Descărcau saci de ciment din TIR-uri afurisit de lungi la un depozit din suburbia Orly. Departe pe câmp, găsiseră o clădire aproape dărâmată în care îşi făcuseră un adăpost destul de confortabil pentru condiţia lor de emigranţi.

Pe atunci, francezii nu aveau nimic cu ţiganii români. Erau toleraţi chiar şi când se plimbau duminica pe Champs Eliysees. Siminoc găsise într-o pubelă de gunoi un parfum franţuzesc cu nume de floare, care era singura lor punte de legătură cu lumea rafinată din jur. Şucară viaţă! Duminica se spălau la o cişmea din spatele depozitului şi îmbrăcau singurele lor cămăşi mai ca lumea, spălate cu grijă încă de vineri şi niciodată călcate. Era bine şi aşa. Păşeau pe largile bulevarde fără să se ferescă de poliţişti. Nu prea s-au chinuit să înveţe limba franceză, pentru că nu aveau de ce. Conta forţa braţelor şi rezistenţa la muncă fizică în timp. Cutreierau oraşul fără să vorbească prea mult în limba locului, mulţumindu-se să scoată din când în când o exclamaţie de uimire, care da bine la cei din jur. „Ohh la la! C’est beau!” , sau « Ohh,