Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul. Aşa (îşi) zicea tot timpul: urăsc tenisul. Tatăl său l-a trimis la o „profesională“ de tenis – Academia Bolletieri – şi acolo a început să-i bată pe toţi cei de vîrsta lui, după care „s-a împrietenit cu Ben Franklin“, cel de pe fiecare dolar, jucînd pe tot mai mulţi bani. După care apare în viaţa lui Gil, kinoterapeutul care-l învaţă „ceea ce ar trebui să te înveţe orice tată“ – să fii puternic, să ştii ce vrea corpul tău, să înţelegi ce trebuie şi ce vrei, „să fii un pic inginer, un pic matematician, un pic artist, un pic mistic“. Gil îi spune tot ce-a auzit el, Andre, mai inteligent despre tenis: să ştii să porneşti şi să te opreşti, să te concentrezi pe dezvoltarea muşchilor necesari pentru pornire şi oprire. Lui Gil, îi va spune adevărul central (subl.m., fiindcă e expresia cea mai tare, o voi explica în final): „Urăsc tenisul, dar nu mi se potriveşte altceva. Nu ştiu să fac nimic altceva. Tenisul este singurul lucru pentru care sînt calificat. În plus, tatăl meu ar face o criză de inimă dacă aş face altceva.“ Gil nu ştie ce să-i spună. Andre îl asigură că nu e nimic de spus: „Nici eu nu înţeleg. Pot doar să-ţi spun cum e.“

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniDupă care – tot mai celebru, tot mai rău vorbit de presă, tot mai obsedat de el însuşi (în limbajul lui obscen: „cine pula mea sînt eu?“) – îi apare în viaţă Brad Gilbert, un fost tenisman mediocru, dar un antrenor demonic. E cel care îi cere să renunţe la perfecţiune (iar pixul meu îmi cere să transc