S-a tot spus despre ea că este o moştenire a regimului Ceauşescu, ba chiar că ar fi o “victorie postumă” a lui Ceauşescu. Proiectul iniţial al Bibliotecii Naţionale a României este unul foarte vechi, fiind iniţiat la jumătatea anilor ‘80, de către autorităţile comuniste. Sursa: Northfoto

Biblioteca făcea parte din planul megalomanic al lui Ceauşescu de transformare totală a centrului istoric al oraşului în ceea ce se dorea a fi Centrul Civic. Acest plan a fost întrerupt de evenimentele din decembrie 1989 şi de căderea regimului comunist.

În anul 1832, ruşii “impuneau” românilor, prin Regulamentul Organic, înfiinţarea unei Biblioteci Publice. Astfel, în anul 1838 îşi va deschide porţile Biblioteca Colegiului Sf. Sava din Bucureşti (cu accesul liber al bucureştenilor, fără drept de împrumut al cărţilor). Pe atunci, editurile şi tipografiile erau obligate să dea cinci exemplare din producţia lor editorială, acesta fiind considerat a fi începutul unei funcţii naţionale a bibliotecii, şi anume acela de depozit legal. Lucrurile vor dura până în anul 1852, când se hotărăşte luarea Bibliotecii Mitropoliei Ţării Româneşti, care nu era proprietate de stat, şi aducerea ei la Biblioteca Sfântul Sava (într-un fel, a fost completat fondul de carte, cel mai important venind de la Mitropolia Ţării Româneşti).

În sala de lectură a istoriei

Anul 1864 aduce legea Reglementărilor publice, prin care este numită Biblioteca Centrală a Statului, iar sediul ei va fi în Palatul Academiei (Universitatea de astăzi). În anul 1901va fi desfiinţată, pe motivul lipsei de spaţiu, de fonduri şi de personal, iar colecţiile sale vor fi transferate Bibliotecii Academiei Române care va primi statutul de bibliotecă naţională.

Economia pe care a făcut-o statul român la vremea aceea a fost de 700 de lei, pentru ca subvenţia dată Academiei - ca să îşi ţină bi