Da, m-am plictisit de tot soiul de cîrcoteli la adresa Uniunii Europene, pe care, de ani de zile (de dinainte de aderare) le tot înşir în articole şi emisiuni. De azi sînt euroentuziast. Nu are nici o legătură cu rezultatul summit-ului care a stabilit ce a stabilit. Nu insist, ştiţi cu toţii ce a fost acolo. Voi deveni eurodrăgăstos în declaraţii, din spirit practic. Ca ziarist, nu beneficiez de seninătatea blîndă de tip Cristian Tudor Popescu. Nu am nici obiectivitatea calmă à la Mircea Badea. Nu mă pot lăuda nici cu imparţialitatea pură şi integră a domnului Bogdan Chirieac. Aşadar, trebuie să caut şi eu un chelcheşoz să ies în evidenţă, să mă ştie lumea şi să mă citească. Sînt un oportunist. Înainte de aderare şi mult după, pînă săptămînile trecute, pe fondul euroentuziasmului blegos care împuia capul naţiunii cu intrarea în „clubul de elită ale cărui reguli se aplică, nu se discută“, simţeam eu la nervii capului că e ceva în neregulă. Ziceam că prea se zugrăveşte aderarea la UE ca intrarea în Paradis, iar accesul în Rai nu se poate dezbate, că e „foarte perfect“. Am tot zis că optzecişicevalasută de euroentuziasm sună mai degrabă a ignoranţă decît a nestrămutată credinţă întru binele comunitar. Că aderarea în aceste condiţii ne va face viaţa grea pentru că nu va exista presiune pe autorităţile naţionale pentru a negocia, zi de zi, în folosul grupurilor de interese industriale, sociale sau, pur şi simplu, speciale, din România. Că este jalnic să privim la orice ucaz bruxellez ca la un necesar adaos la cele zece porunci biblice, fără să ne întrebăm la ce e bun, cum ne afectează şi dacă am fi putut să îi schimbăm conţinutul, în perioada negocierii, prin implicare, lobby, informare. În plus, o păcătoasă (şi parţial meritată) lipsă de încredere în politicienii naţionali îi făcea pe români să vadă instituţiile europene (mai ales Comisia) ca pe un inepuizabil izvor