Pictorul Sabin Bălaşa a semnat în tinereţe câteva pelicule cu desene animate, cărora ar fi fost mai potrivit să li se spună tablouri animate. Nu inventase el procedura, dar era cel dintâi care o exercita pe o pictură, şi nu pe un desen. Practic, aparatul de filmat înregistra, cadru cu cadru, lucrul artistului la şevalet. Mai bine zis, naşterea tabloului, tuşe cu tuşe, astfel că publicul urmărea dezvoltarea din nimic, de pe pânza albă, a alegoriei. Sabin Bălaşa comprima un film în timp real de mai multe ore într-un număr finit de cadre pe durata a câteva minute. Creaţiile sale de cineast au obţinut premii, în ţară şi la festivaluri internaţionale. Deoarece nu a căpătat viză pentru Italia, premiul în bani de la Roma, la un prestigios festival-concurs, a fost ridicat în 1974 de directorul din acei ani de la Animafilm. Care l-a şi cheltuit tot la Roma. Scandalul care a urmat l-a adus pe escroc în faţa "colectivului de oameni ai muncii" într-o şedinţă de partid "lărgită". Profitând de conjunctură, unul dintre angajaţi a prins curaj şi l-a demascat: directorul n-avea decât patru clase elementare. Stârnite, masele largi au tăbărât pe ins, scoţând la iveală şi alte mari nepotriviri cu postul ale impostorului. Când i s-a dat şi lui cuvântul, ca dreptul la ultima dorinţă a condamnatului la eşafod, omul partidului a rostit o scuză, care a circulat mai apoi ani buni în lumea filmului. Când dracu’ să fi făcut şcoală, a zis el, dacă am fost numit tot timpul director? De asta îmi ardea mie, de scris şi de citit?
Oricât de grea ar fi o situaţie, ai încă de ales între un rău şi un mai puţin rău. Dacă, de exemplu, vine un tanc peste tine, ai de ales: să te calce începând cu capul ori, mai puţin rău, începând cu picioarele.
Un prieten îmi reaminteşte o fabulă de Krâlov, din liceu, care abia astăzi îşi dezvoltă tot înţelesul, prin relaţie cu puzderia de competiţi
