Marile tocătoare sportive de bani publici generează corupţia care îngraşă demnitarii FIFA, UEFA şi CIO.
Recent, era să mă convertesc la socialism. M-a ajutat sportul. M-au salvat inepţiile debitate de cîţiva anticapitalişti germani în Parlamentul European. Însă punctul de plecare rămîne şi sună în felul următor: oare Olimpiadele, Mondialele de tot felul, salariile de fotbalist şi alte colectoare de zerouri în coadă nu suferă de austeritate? Cine le-a scutit şi pe ce motiv?
Costurile festivităţii de deschidere a Olimpiadei Londra 2012 au fost revizuite. Mai nou, sînt estimate la 81 de milioane de lire sterline. Asta face cam 90 de milioane de euro şi mai e timp de revizuiri. N-am auzit pe nimeni să pornească un Occupy The Olympics sau măcar un Occupy The Premier League, cu tot cu salarii de 200.000 de lire pe săptămînă. Sfînta mînie proletară are limite serioase.
Sigur, banii cu care sînt plătite superstarurile, dar şi tot felul de mediocri cu firmă vin din surse private. La fel de private ca banii bancherilor şi ai altor capitalişti pichetaţi la sediu şi alergaţi prin presă. Atîta doar că, în cazul capitaliştilor care se joacă de-a cluburile de fotbal, delictul nu se trece. Alt distins argument spune că nici oceanele cheltuite pe Olimpiade şi Mondiale nu se pun, pentru că lasă în urmă bunuri de utilitate publică: stadioane, cartiere de locuinţe şi alte dotări.
A se vedea reuşita Greciei, care s-a ales cu o colecţie de ruine în pregătire şi experienţa Africii de Sud, care are acum mai mult stadioane decît competiţii de pus în stadioane. A nu se uita afacerea Montreal 1976, cu costuri estimate la 300 milioane şi costuri finale de 1,5 miliarde, plătite de cetăţenii oraşului în următorii 30 de ani (cu o menţiune specială pentru fumători, care au fost sancţionaţi cu o taxă pe ţigări, tocmai pentru că fumează în timp ce alţii fac sport pe banii lo
