„Time" a aşezat iar pe soclul discutabil, dar totuşi important, al „omului anului" un personaj colectiv - „Protestatarul".

2011 a fost un timp complicat, o contestare a vechii ordini, în fond, un început.

„Primăvara arabă" avea să izbucnească într-un fel şi a izbucnit cu vechea demonstraţie că, fără libertate, viaţa nu are preţ şi nu merită să existe - este aici o antigeneză fără de care nicio Revoluţie nu cunoaşte sens. A fost într-o zi de vineri şi a trebuit să moară un bărbat de 26 de ani pe nume Mohamed, un negustor de zarzavaturi din Tunisia - un naiv veţi spune, dar veţi greşi. Cunoaştem cum sfârşesc revoluţiile - îngropate în patetism, furate şi, în definitiv, uitate.

Mohamed Bouazizi şi-a dat, ca atâţia înainte, foc. „A ars pentru libertate" sunt cuvinte vechi şi vor deveni şi mai vechi. Dar nu avea dreptate Fukuyama. Istoria nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi aşa. Cât oamenii vor mai fi gata să ardă de vii şi din acest foc se va aprinde o primăvară, chiar dacă primăvara nu va rămâne a lor, istoria nu se va sfârşi. Şi Egiptul, şi Siria, şi Libia sunt mize mult mai complicate în şahul financiar global. Mai târziu sau poate mai devreme, cauza luptei nu va mai fi a omului revoltat.

Atunci: Mohamed Bouazizi a murit, aşadar, în zadar, aşa cum sunt sacrificaţi pionii în partide oarecare? Răspunsul nu se găseşte în cenuşa care rămâne, răspunsul se găseşte în viaţa dinainte de a arde. Ecuaţia „Câtă umilinţă puteţi suporta?" nu e uşoară, dar comportă totuşi soluţii.

Protestele de la Vest, din lumea celor care mănâncă mai mult, dar mai prost, lumea la marginea căreia am ajuns şi noi, au reuşit deocamdată să ocupe ridicolul. Occidentul şi-a înscenat îndelung bunăstarea, e de prea mult timp la masă încât a uitat că va exista o notă de plată, iar cum se ştie, de la înţelepţii elementari, sătulul şi flămândul sunt condamnaţi să r