Silvicultura românească este asemenea unui clinici universitare în care operează brancardierii. O spun de aproape douăzeci de ani. De tot atât timp, liceele silvice şi facultăţile de profil – din Braşov, Suceava, Oradea – "varsă în producţie" pădurari, tehnicieni şi ingineri silvici abia alfabetizaţi, cu examene şi diplome cumpărate. Aceştia se adaugă unui corp silvic mai vechi, încă în putere, precis diagnosticat de corifeul silviculturii Marin Drăcea în urmă cu 80 de ani: "România păşeşte pragul vremurilor moderne fără un suflet forestier, care este singura garanţie a păstrării pădurilor şi a întocmirii unei bune economii forestiere a unei ţări". Silvicultorii cu vocaţie sunt puţini şi, aproape fără excepţie, sunt intimidaţi, ameninţaţi, periferizaţi şi excluşi din "sistem". În decembrie 2011, pe forumul de "conservare a biodiversitaţii", prof. dr ing. M.D., dascăl la Facultatea de Silvicultură din Suceava, scria: "E trist, dar nesilvicultorii au început să se ocupe mai serios de soarta pădurii decât noi, care ieşim periodic cu mesaje care nici măcar pe noi nu ne mai conving".
Ireparabilul atentat la mediu
Cu fireşti particularităţi, chipul hâd al României actuale este unic şi ubicuu. În justiţie, în învăţământ, în medicină, mezelărie, în jurnalism, în sectorul bancar, în cel al reparaţiilor de şosele şi în cel al practicilor credinţei ortodoxe, lăcomia şi imoralitatea fac casă bună. Dar, dacă pe unele domenii remedierile sunt posibile, prejudiciile aduse mediului, prin distrugerea ecosistemului forestier – garantul vieţii unui teritoriu – sunt irecuperabile, fiindcă agresivitatea tehnicii moderne încăpute pe mâna proştilor nu mai poate fi compensată de ritmurile cuminţi ale naturii. Drujba, buldozerul, TAF-ul şi remorca sunt armele "paşnice" ce predau cadavrele vegetale rentabilelor morgi industriale: gatere, coloşi mâncători de l
