● Lucian Boia este o figură aparte de intelectual: puţin prezent în spaţiul public, pare a sta prin biblioteci şi scoate regulat cărţi care fac vîlvă. Ar trebui să avem mai mulţi ca el. Recent, i-am descoperit un fan în Bulgaria; nu ştiu exact ce cărţi i s-au tradus acolo, dar omul îl adora pe Boia. Ultima dată cînd am scris despre el, comisese excelenta carte despre germanofili – tabăra care a dorit alierea României cu Germania în Primul Război Mondial. De data asta scrie despre intelectuali – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011).
● O citeşti de n-o mai laşi din mînă. Să-mi zici dacă ai putut să o laşi – mi-a zis dl Radu Cosaşu cînd m-a văzut cu cartea. A avut dreptate. Boia scrie o carte serioasă, academică, dar poate fi la fel de bine citită ca un roman pasionant cu 120 de personaje – ziarişti, academicieni, profesori universitari, şi cum trec oamenii ăştia prin două decenii de război şi schimbări succesive şi radicale de regim politic.
● Nu trec prea bine, cam asta e concluzia tristă a cărţii. O istorie de cooptare şi anulare a autonomiei individuale, în care intelectualii sînt în acelaşi timp slujbaşi unsuroşi şi trandafiri la butoniera potenţilor zilei. Căutări febrile, şi retrospectiv criminale, a unor modele alternative. Statul burghez – România mare la care acum privim cu nostalgie – nu era destul pentru ei. Au fost comunişti, naţionalişti, pro-ţărănism, numai democraţi şi pro-burghezi nu. Intelectualul român generic pare a fi un tip agitat care vrea musai să răstoarne ce merge, pentru a nu pune nimic în loc, şi care e mereu în curs să inventeze o nouă formulă antologică de schingiuire a realităţii în numele unor modele teoretice, al unui nou ideal. Chestia asta nu s-a prea schimbat, vedem doar cîtă gargară consumăm acum cu dezbateri de genul „care este modelul de societate pe care îl vrem pent
