Rândurile care urmează nu conţin nicio invectivă, atac la persoană, lecţie de militărie, sau demonstraţie a diferenţei specifice dintre cineva imun la problemele reale din armată şi altcineva negrăbit să dea verdicte, pentru simplul motiv că ştie pulsul conaţionalilor care trăiesc acolo.

Butonând canalele de televiziune în limba română, arondate parţial puterii, parţial opoziţiei, şi numai oarecum unor independenţi – ce se vor alinia curând la una dintre cele două tabere -, am dat peste o tiradă a jurnalistului Victor Ciutacu, la o emisiune a postului de televiziune Antena 3. Pentru mine unul, personajul respectiv a reuşit, pe blogul propriu, adevărate execuţii publice, ale unor impostori cunoscuţi, a mai avut, în emisiunea sa de interviuri, câteva dialoguri antologice, dar a mai făcut şi rabat, de la propriile exigenţe profesionale, asurpra cărora nu este acum cazul să mă opresc. Nu aş fi scris aceste rânduri dacă – acaparat de o naivitate pe care o pot înţelege, observaţi că îi acord prezumţia de nevinovăţie, la capitolul Armata României – nu ar fi trecut, furat de propria peroraţie, în arealul militar.

Comentând o referire prezidenţială, la necesitatea dotării cu noi avioane de luptă a Forţelor Aeriene Române, colericul ziarist menţionat afirma, cu o emfază care m-a amuzat, că s-a uitat pe cerul patriei şi acesta este senin. Formularea îmi aparţine, dar exprimă ideea tumultuosului gazetar. Candoarea – considerându-l de bună credinţă – a lui Victor Ciutacu, mi-a adus aminte de un excelent discurs al generalului Constantin Degeratu, în care acesta din urmă punea pe gânduri auditoriul, mai mult sau mai puţin avizat, atenţionând asistenţa că şi în 1933 România părea a avea toate garanţiile de securitate posibile, dar peste numai şapte ani, armata prost echipată şi dotată sumar cu armament şi tehnică de luptă, a pierdut şansa de a demonstra rolul său