Cînd am început facultatea („de Limba şi Literatura Română“ – aşa se numea pe atunci), în 1980, erau la modă semiotica, structuralismul şi – de fapt – toate perspectivele ceva mai „tehnice“ şi „ştiinţifice“ asupra textului. Sigur, frecventam şi „eseistica“, şi istoria literară „tradiţională“, şi critica „intuitivă“, şi altele, dar eram destui cărora le plăcea să simtă mai degrabă mirosul de creier ars al încercării de a pătrunde „sistematic“ tainele poeziei, decît să brodeze lejer şi impresionist asupra „frumuseţii“ textului. În generaţia mea, marile probe de bravură intelectuală şi studenţească erau date de frecventarea Cercului de Poetică al facultăţii (pe care îl coordona profesorul Ion Coteanu), căci – ni se părea nouă, cîtorva novici din anul I – nu oricine pricepea subtilele chestiuni care se dezbăteau straşnic acolo. Iar protagoniştii Cercului erau colegii mai mari, din anul IV (între alţii, Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin Andrei-Mihăilescu – deveniţi, între timp, excelenţi profesori şi, pentru studenţii de azi, foarte cool). La dezbaterile de la Cercul de Poetică, după treceri savante prin citate din Greimas, Eco, Lotman şi alţi monştri sacri ai semioticii mondiale, aproape că leşinam de plăcere cînd discuţia ajungea la o „dilemă“ sintetizată, formalizată şi-napoi la lume dată de vreun coleg mai mare (sau chiar de un ilustru absolvent repartizat între timp în învăţămînt, care frecventa în continuare facultatea pentru a rămîne în contact cu „luminile gîndirii“): „Dacă am stabilit că scaunul este text, atunci putem spune că piciorul scaunului e tot text?“. Ne suceam minţile pentru a înţelege, atunci, analize şi teorii cît mai sofisticate şi, mai ales, ne chinuiam să citim chestii „de ultimă oră“. Era greu – căci la începutul anilor ’80, cînd naţional-comunismul lui Ceauşescu devenea tot mai aberant, nu prea se mai traduceau cărţi străine. Aşa că mîncam