Harta cartierului Ostroveni din Rîmnicu Vîlcea, în care am copilărit, era împărţită în anii ’80 între două mari cîrciumi (chiar dacă reclamele luminoase de deasupra intrărilor le marketizau ca restaurante): Tic-Tac şi Cina. În rest, cei patruzeci de mii locuitori ai cartierului muncitoresc îşi mai împărţeau patru-cinci berării şi braserii de dimensiuni minuscule. Rezultatul acestei penurii de bodegi făcea ca Tic-Tac şi Cina să fie supraaglomerate cu muşterii, încă de la primele ore ale după-amiezei, iar seara era imposibil să mai distingi geografii exacte la mai mult de trei-patru metri distanţă. Ca să-l pot identifica pe tata, atunci cînd eram trimis, la fel ca toţi copiii vecinilor mei, să-l aduc acasă, trebuia să fac mai multe incursiuni prin perdeaua groasă de fum de ţigară şi vapori dulci de coniac şi lichior şi să ies apoi, cu respiraţia oprită, ca să iau aer.

Singurele alte spaţii alternative de socializare „la una mică“ erau mesele din proximitatea banchetelor de colţ, cu care începuseră la jumătatea anilor ’80 să fie populate mai toate bucătăriile mai spaţioase. Berea aproape că dispărea din peisaj, lăsînd locul ţuicii şi al vinului de producţie domestică, adus de la nelipsitele rude de la ţară. Tot de inspiraţie domestică era şi celebrul lichior Florio (o combinaţie exotică de sirop de vişine, alcool, esenţă de migdale), băutură pe care ai mei o aveau pregătită pentru vizite importante.

Au venit anii ’90, scena consumului de alcoolice şi munca împotriva plictisului s-au democratizat: la parterul blocului în care ne mutaserăm puteau fi numărate patru băruleţe. Cîte unul la fiecare două scări. Atmosferă intimă, lumină verde sau violet, vînzare pe datorie, „păcănele“ – titlu generic pentru toate jocurile electronice de noroc. Cum televizoarele color încă nu deveniseră un accesoriu domestic banal, barurile amplasate în fostele spaţii comerciale s