- argument -

Acum vreo 15 ani, cînd trăiam în Italia, am citit la un moment dat în ziare o ştire care a generat oarecare panică: conform statisticilor, consumul de bere depăşise consumul de vin. Şi, mai mult decît atît, tot mai mulţi oameni începuseră să asocieze berea unor mîncăruri care, în mod tradiţional, erau nedespărţite de paharul de vin. Într-o ţară cu o cultură a vinului atît de veche şi atît de solidă precum Italia, suna alarmant. A ieşit o oarecare dezbatere: comentarii şi opinii ale experţilor, dar şi ale „simplilor băutori“. Şi, bineînţeles, a urmat o anumită „mobilizare“ a producătorilor de vin. Procentul cu care berea o luase înaintea vinului era mai degrabă neglijabil, dar valoarea simbolică era mare. În România, despre vin circulă o mulţime de clişee istorice şi culturale – începînd de la distrugerea viilor de către Burebista, continuînd cu pivniţele lui Ştefan cel Mare de la Cotnari şi alte asemenea „legende“ care arată vechimea, tradiţia, competenţa noastră în materie. Sigur, clişeele pornesc de la un sîmbure de realitate, dar perpetuarea lor nu ne ajută să ştim cu adevărat mai multe despre vin. Sigur, orice bărbat român „se dă expert“ în faţa unui pahar de vin, ştie să spună cîteva lucruri despre buchet ori să „explice“, într-un cerc de prieteni, cu ce se combină Feteasca şi cu ce trebuie asociată Tămîioasa. Mulţi dintre noi sîntem cuprinşi de o melancolie patriotică după un anumit număr de pahare şi ne pronunţăm cu un aer definitiv că „vinurile noastre sînt bune, dom’le, ce să mai vorbim...“.

Numai că, la noi, povestea e mai complicată. Sigur că avem o tradiţie în materie de vin, dar „greaua moştenire“ a comunismului a lăsat urme şi în viticultură. Din fericire, facultăţile de profil au dat oameni valoroşi – aşa că „ruptura“ în materie de know-how sau tehnologie a fost compensată de resursele umane. Pe de altă parte însă, noi, cons