Un comentariu pe marginea articolului meu de săptămîna trecută, postat pe Facebook de o profesoară de matematică din Constanţa: „Mă uit la elevii mei, şi nu doar, modelaţi în manifestare şi gîndire de vedetele ce se perindă pe ecranele noastre... Chiar dacă nu ne vine a crede, televiziunea e un sistem educativ puternic al acestei comunităţi rătăcite. S-a găsit un păstor care să ofere de toate, de la un mijloc de umplere a timpului pînă la sentimentul de apartenenţă la un cult comun. Televiziunea prezintă realitatea după bunu-i plac, cît să poată şi manipula. Iar realitatea aceasta, după cum bine ştim, depinde de audienţă, de publicitate, de senzaţionalul spectaculos, neavînd de-a face cu o structură viabilă de valori, stîrnind doar valuri printre oamenii dezorientaţi. Mai tot ce se spune la televizor e luat drept adevăr de către un segment care are o putere enormă, colectivul, masa amorfă violată de politicieni o dată la cîţiva ani. Televiziunea, paroxismul ridicolului, maneaua zeificată, viaţa mondenităţilor troglodite intrînd sub pielea auditoriului mai ceva ca scabia, şi, fără tăgadă, primînd în faţa analizei unei cărţi importante...“ (Îmi pare rău că nu-i ştiu numele profesoarei din Constanţa, asta cu atît mai mult cu cît am observat, din notaţiile ei de pe Facebook, că e într-adevăr pasionată de munca de educator. Ştiu doar nickname-ul ei: Micul Prinţ.)

DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişConstatarea că sistemul de învăţămînt de la noi este în suferinţă a ajuns să fie o mare banalitate. Acţiunile cu pretenţii de reformă ale ministerului, dar adesea haotice şi aberante, salariile mici ale profesorilor şi statutul social jalnic pe care-l are această categorie profesională, conjuraţia vechilor cadre didactice înrăite-n rele, care nu văd deloc cu ochi buni pe cineva care