Scriu acest text de dragul unui prieten: ambasadorul Coen Storck. Am citit de curînd un text din care trebuia să reiasă că a complotat la Bucureşti, alături de cîţiva „falşi“ disidenţi, pentru debarcarea lui Ceauşescu. Evident, omul era „în misiune“, trimis de Occidentul vrăjmaş să ne schimbe istoria (se înţelege că în bună înţelegere cu Moscova, de vreme ce KGB-ul avea acelaşi „obiectiv“). Modul de a gîndi al autorilor – pe care nu-i suspectez de rea-credinţă – e mai mult decît simplu. Ei pornesc la lucru cu o ipoteză (de fapt, cu o convingere) pe care au fericirea să şi-o confirme la centimă, indiferent ce ar descoperi. Cu alte cuvinte, sînt în situaţia exaltantă de a fi, din capul locului şi definitiv, în posesia adevărului. Oameni norocoşi. Beneficiari pe viaţă ai Duhului Sfînt. Au un singur dezavantaj, de care însă nu par să fie din cale-afară de stingheriţi: n-au trăit în perioada de care se ocupă şi sînt lipsiţi de informaţii elementare despre modul cum se desfăşurau lucrurile pe-atunci. Mi se va obiecta că nu trebuie neapărat să fi trăit pe vremea lui Vlad Ţepeş ca să te ocupi istoriceşte de el. Din punctul meu de vedere, obiecţia nu ţine. Mai întîi, pentru periodele vechi, nici un cercetător serios nu lansează teorii fără nici o urmă de document sprijinitor. Perioada contemporană îngăduie, în schimb, un joc al ipotezelor mult mai nărăvaş. Dacă eu cred că Dinescu e omul Moscovei, îmi e de ajuns să spun că a vizitat cîndva Moscova şi nu mă simt obligat la dovezi suplimentare. Ipoteza mea e beton. Dacă ambasadorul Olandei se vedea, clandestin, cu Brucan, nimic nu mă împiedică să afirm că ambasadorul cu pricina e unul din artizanii „loviturii de stat“ din 1989. Dar mai e ceva: a scrie „ştiinţific“ despre ce s-a întîmplat de curînd e, în acelaşi timp, mai uşor (ai mărturii directe ale unui mare număr de contemporani) şi mai delicat: ai în mai mare măsură răs