Parteneriatul strategic dintre România şi Turcia este departe de a se rezuma la un acord între două state reciproc interesate să ridice miza relaţiei bilaterale cu un etaj mai sus.

Dincolo de semnificaţia bunei vecinătăţi, documentul semnat luni la Ankara de Abdullah Gul şi Traian Băsescu schimbă de fapt jocurile de influenţă la Marea Neagră şi reflectă importanţa pe care i-o dau la ora actuală marile puteri.

Deşi liniile generale ale parteneriatului au fost enunţate public (securitate, energie, mediu, sănătate, cultură şi educaţie), clauzele rămân secrete.

Totuşi, preşedintele Traian Băsescu nu s-a ferit să declare că parteneriatul strategic va conduce la o cooperare militară şi antiteroristă mult mai strânsă între cele două state. Dar şi această precizare ar putea fi considerată vagă, în lipsa plasării lucrurilor în context.

Chiar dacă oficialii de la Bucureşti şi Ankara s-au referit în mod repetat, mai ales în siajul crizei, la beneficiile economice, resorturile iniţiale care au stat la baza eforturilor politico-diplomatice, concretizate cu semnarea acordului, au fost în primul rând de ordin strategic şi de securitate.

Ideea unei colaborări strânse între România şi Turcia nu este nouă, după cum nu a fost nici un deziderat exclusiv al celor două state.

Cu atât mai mult cu cât relaţiile s-au deteriorat acum câţiva ani, când Ankara, care-şi simţea periclitat interesul de a deveni o putere regională în zonă, s-a arătat tot mai iritată de insistenţele cu care Bucureştiul pleda pentru întărirea rolului NATO şi SUA la Marea Neagră.

Însă Washingtonul şi Organizaţia Nord-Atlantică au avut de atunci încoace un aport-cheie în diminuarea unor frustrări, iar finalul îl ştim de acum.

Privind în urmă, parteneriatul strategic româno-turc este, de fapt, maximum din ceea ce putea fi obţinut, după toate eforturile depuse, de către statele