Orice izbîndă, deci și cea a Stelei de miercuri seara, trebuie mai întîi atribuită jucătorilor și antrenorilor. Lucrurile se cuvin însă judecate de data asta și altfel. În sensul în care, înfruntînd ceața și frigul, 50.000 de spectatori au venit pe Național Arena s-o încurajeze pe Steaua și s-au întors acasă fericiți
Într-o proporție considerabilă, victoria și calificarea li se datorează unui public ce s-a transformat, scuzați limbajul de lemn!, în al 12-lea jucător al formației. E unul dintre capitolele la care Gigi Becali pare să aibă dreptate: dacă ar fi existat în București un stadion cu 80.000 de locuri, probabil că s-ar fi umplut și el!
Întîlnirea cu Larnaca a confirmat ceea ce se știa, că Steaua e cea mai iubită echipă din fotbalul românesc. Tribunele au răgușit scandînd “Luptă Steaua, luptă Steaua!”, iar roș-albaștrii au auzit îndemnul și s-au conformat. Nici chiar Emeghara, veriga slabă a lanțului, n-a decepționat în privința implicării, a efortului. Unora le-a ieșit mai mult, altora mai puțin, însă toți au demonstrat voință, atitudine, caracter. Au vrut, au transpirat și, spre lauda lor, au putut. Un merit de seamă a avut, firește, Ilie Stan.
Numai și în ideea că a nimerit la fix formula de start, cu Nikolici titular înaintea lui M. Costea ori a lui Tatu. La fel, așezarea și schimbările. Deși sub presiune, a îndrăznit să meargă pe mîna lui, asumîndu-și riscul de a nesocoti indicațiile lui Becali. Pe lîngă calmul transmis pînă și în momentele de cumpănă, curajul și inspirația au constituit cărțile cîștigătoare ale antrenorului stelist.
Ca atare, Ilie Stan a trecut cu notă maximă un examen foarte dificil. Nu de bacalaureat, ci de doctorat. Indiscutabil că Nikolici a făcut miercuri meciul vieții sale. A scos un penalty, care n-a fost, cadoul arbitrului, apoi a marcat golurile 2 și 3. Strălucitor ca niciodată, irezistibil, muntenegreanu
