În mai 2010, cancelarul german, Angela Merkel, își afirma public, în fața Bundestag-ului, sprijinul necondiționat pentru euro: „Este o problemă de supraviețuire.[...] Dacă euro se prăbușește, Europa se prăbușește. Dacă vom reuși, Europa va fi mai puternică.” Această declarație oferă indiciile necesare și suficiente privind punctul de vedere al guvernelor din zona euro cu privire la moneda unică europeană: nu există niciun plan B. Iar evoluţiile ultimelor săptămâni ne doveşte asta cu prisosinţă.

Euro a fost și continuă să fie privită, indiferent de consecințe, ca un pas sine qua non pe drumul integrării europene. Acest lucru rezultă, de altfel, și din modul în care a fost negociată aderarea statelor din Europa Centrală și de Est la Uniunea Europeană: pachet complet, aderare + renunțarea la monedele naționale și adoptarea monedei unice.

Monopolul “e bun” dacă vorbim de bani. Nu şi dacă vorbim de politică. Oare?

Imaginați-vă următorul discurs al unui politician european: „Nu sunt necesare mai multe partide. Monopartidismul poate elimina toate inconvenientele sistemului politic actual: cheltuieli publice ridicate pentru organizarea alegerilor, posibilitatea fraudării, campanii de denigrare a adversarilor politici, necesitatea negocierilor politice și multe altele. Desființând concurența din arena politică prin instaurarea monopolului unui singur partid, cetățenii vor avea doar de câștigat, prin crearea acelui climat politic stabil necesar unei mai bune funcționări a societății.”

Absurd, veți spune, pe bună dreptate. Niciun om politic responsabil nu ar cere instaurarea unei dictaturi politice. Europa a cunoscut pentru prea mult timp „beneficiile” partidelor unice, de inspirație socialistă, sub diversele lor titulaturi (național-socialiste, comuniste, fasciste etc.).

Opinia publică europeană ar penaliza cvasi-instantaneu o astfel de