În ultimele săptămâni viaţa publică românească se concentrează excesiv asupra problemei comasării alegerilor. Pentru mulţi dintre actanţii politici miza electorală pare a fi una foarte mare.

Iniţiatorilor acestei soluţii nu le pasă deloc de consecinţele fundamental nedemocratice ale unei asemenea decizii. Păstrarea puterii şi numai păstrarea puterii, aproape prin orice mijloace, constituie obiectul acestei tentative. Analize cât se poate de pragmatice, ce ţin de numărul primarilor sau de eficienţa electorală a acestora, analize care iau în calcul confuzia electoratului, considerând-o de cele mai multe ori un argument în favoarea comasării, analize care se concentrează în jurul liderilor locali sau a liderilor regionali, toate acestea i-au dus pe actualii guvernanţi la concluzia necesităţii fuzionării, indiferent de costurile de imagine în afară României sau de recomandările ferme ale comisiei de la Veneţia.

Aici mi se pare absolut necesară o precizare. Numărul primarilor avantajează opoziţia, dar scopul Partidului Democrat Liberal nu pare a fi acela de a câştiga în mod clar majoritatea, ci numai acela de a obţine cât mai multe voturi cu putinţă şi de a ieşi astfel din mlaştina electorală în care se găseşte astăzi.

Argumentele pe care primul ministru le-a invocat, dincolo de neadevăr, mai au o caracteristică esenţială – sunt absolut ridicole, ducând pe această cale fundamentele sistemului democratic românesc într-un grotesc derizoriu. Pentru o ţară europeană cu peste 20 de milioane de locuitori, o economie de aproximativ 20 de milioane de euro, economie care atrage după sine amputarea gravă a unui proces electoral reprezintă o sumă întru totul nesemnificativă.

Şi de ce oare ne recomandă cu atâta insistenţă comisia de la Veneţia evitarea suprapunerii alegerilor? Oare nu este clar pentru toată lumea faptul că, în multe cabi