Fara sa o declare (sau poate fara sa constintizeze!) in mod explicit, Romania s-a dezvoltat in ultimul deceniu prin politici de “supply side”, adica stimularea veniturilor si a consumului (casnic si industrial). Alimentarea consumul s-a facut din resurse interne si externe, prin aprecierea monedei nationale si cresterea deficitelor financiare (crearea de datorie). Un deficit extern (de cont curent), care reflecta transferul de resurse si economisiri din afara, materializate prin credite externe sau interne (in valuta). Dar si un deficit intern (bugetar) al cheltuielilor publice, care au stimulat veniturile populatiei sau consumul industrial (constructiile). Ambele deficite, cumulat, au ajuns probabil la 15-20% din productia nationala. Ele reflecta o optiune naturala pentru o tara in dezvoltare, cu deficit preciabil de economisiri interne si care ramine un permanent de capital extern pe termen lung (20-30 ani). Acum Romania trebuie sa gaseasca solutiile alternative.

Spre deosebire de SUA, lupta anticriza a liderilor europeni s-a concentrat pe reducerea drastica a deficitelor (probabil si o mostenire istorica), prin masuri de austeritate extrema, inclusiv taxe si impozite suplimentare. S-au coroborat doua directii, la fel de “contraproductive”: (a) reducerea cheltuielilor publice si reducerea drastica a salariilor si a locurilor de munca si (b) obligarea bancilor prin noile reglementari (Basel 3, dar nu numai) sa-si vinda activele si sa taie din liniile de credit (la care se aduaga si volumul urias al creditele neperformante). Sunt afectate exact canalele de alimentare (prin datorie/deficite) a cresterii economice in Romania. Chiar daca ultimele decizii ale Consiliului European nu vor deveni efective curind, atitudinea Romaniei nu poate sa fie divergenta (si vocile impotriva acestei linii se inmultesc). Comportamentul va fi ca si cind “uniunea fiscala” functi