Medicul Cristian Scurtu (62 de ani) vorbeşte despre copilăria sa marcată de boli şi despre cum şi-a urmat visul de a deveni medic.

Medicul Cristian Scurtu şi-a petrecut aproape toată viaţa în mediul spitalicesc. În copilărie a fost un veşnic pacient, un copil bolnăvicios, care petrecea mai mult timp pe patul de spital decât la şcoală; în adolescenţă îşi făcea vacanţele tot într-un spital, la unchiul său medic, care i-a arătat pe viu cum se face meseria asta, şi apoi, firesc, a intrat pe drumul care l-a adus aici, la Spitalul „Marie Curie" din Bucureşti, ca medic specialist în oncopediatrie şi şef de secţie. Crescut în lumina mentorilor săi, Mircea Maiorescu şi Alexandru Pesamosca, doctorul Cristian Scurtu are o aură paternă învăluitoare, şi cum altfel ar putea să fie când de zeci de ani, zilnic, îngrijeşte copii bolnavi de cancer?

„Weekend Adevărul": Cum aţi ajuns la Medicină?

Cristian Scurtu: În copilărie am fost foarte bolnav. Pe la mijlocul anului mă duceam şi eu la şcoală, în rest eram în spital, şi asta s-a întâmplat până în anul al doilea de liceu. Am avut mai multe afecţiuni. În primul rând am făcut malarie, am fost printre ultimii din România cu boala asta; se dădea atunci cu mult DDT (n.r. - insecticid), ca să omoare ţânţarii care propagau virusul. Am făcut şi o hepatită, confirmată mult mai târziu, pentru că pe atunci, prin 1950 şi ceva, nu se ştia despre etiologia (n.r. - cauza bolii) hepatitei, despre virusuri. Am avut şi vreo trei fracturi plus o infecţie, mă rog, au fost mai multe.

Din ce cauză aţi făcut fracturile?

În primele zile după naştere mi-au făcut baie la maternitate într-o cădiţă din metal, care avea o bucată de tablă, în care m-am tăiat la picior. Tăietura aceea s-a infectat; pe vremea aceea nu erau antibiotice. Nu şi-au dat seama că infecţia s-a dus în profunzime, distrugându-mi articulaţia.