Radu Paraschivescu,
Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian,
Bucureşti,
Editura Humanitas,
2011, 260 p.
Scriam, săptămâna trecută, despre romanul lui Alex. Leo Şerban, că e, în fond, o poveste de limbaj. Intuiam asta „pe uscat”, fără a fi avut acces la originalul englezesc. Versiunea în română, datorată Antoanetei Ralian, îmi fusese, însă, de ajuns ca să înţeleg ce era de înţeles.
Era o traducere perfectă (aşa cum şi pentru Borges Invenţia lui Morel, cartea lui Adolfo Bioy Casares, era o carte perfectă). Nici una dintre modulaţiile frazelor nu suna fals. Nimic nu era acutizat măcar cu un diez, nimic nu era agravat măcar cu un bemol. Totul cădea exact cum trebuia să cadă.
Nu era totuşi locul să mă refer în prea multe cuvinte la aceste detalii. O fac acum, profitând de lectura proaspătă a volumului-interviu realizat de Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian. Morala acestor dialoguri, o spun de la început, rezidă în limbaj. Nici vorbă de concluzii înţelepte sau, mai rău, înţelepţite. De astfel de lucruri, Antoaneta Ralian are oroare.
Şi bine că are!
Căci, privind în urmă, la alte asemenea volume, se poate constata cât de puţini intelectuali de prim nivel (nu mă gândesc doar la scriitori) sunt în stare să-şi reprime tentaţia de a da sfaturi. De a trage concluzii înalte. Aproape toţi „văd idei”. Şi, văzându-le, ţin să le împărtăşească. Doct şi, fatalmente, plictisitor. Este, probabil, vorba de o vocaţie filozofică (sau, oricum, metafizică) îndelung reprimată. Nu spun că învăţăturile acestora n-ar fi demne de atenţie. Ci numai că, discursiv, prelegerile explicite pe teme etice devin, imediat, susceptibile.
Cu mai bine de un an în urmă, pe aceste considerente, comentam defavorabil un volum având-o ca protagonistă pe Ileana Mălăncioiu. O mare poetă, fără discuţie.
