Dă, doamne, tu, rugăciunea mai tare
Noaptea de rugăciune nu trece ca şi noaptea de veghe.
Dacă mă rog e pentru că mîinile mele au învăţat rugăciunea,
au deprins rugăciunea pe de rost,
fără cuvinte,
e o rugăciune a trupului, aşa cum se roagă şi morţii, în
morminte. Ei se roagă tot timpul. Numai că, uneori, uită să
deschidă pleoapele,
dar să ştiţi, ei se roagă, aşa cum sînt, împreună cu viermii. Se
roagă putrezind, în voie, uşor. Ca un zepelin, aşteptînd să-şi
ia zborul. În fond, rugăciunea nu e decît o aşteptare. Ca
radioul. Şi unii răcnesc, acolo, către alţii şi înafară, şi
îndeasupra: - Dă, Doamne, rugăciunea mai tare!
Poveste de dragoste număru’ unu
La mine, poveştile de dragoste au venit nenumerotate. Nici
n-am ştiut care e prima. Nici n-am apucat să le prind cîte o
etichetă, cîte o agrafă. De aceea, pe urmă, am început să le
încurc. Fiecare a devenit povestea de dragoste numărul unu.
Să vedeţi mai departe. Să vedeţi ce am scris despre ele. Iar,
mai tîrziu, mi-a venit ideea, poate că nu a existat decît o
poveste de dragoste, care s-a despărţit în mai multe.
Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme
Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme. Sînt
impregnate de pîntecul tău, zvîcnind către cer. Gata
să primească sămînţa. Sămînţa mea. Întreagă. Cu braţul meu drept
te apropii şi te sărut, învîrtindu-te
şi învăţîndu-te cu pămîntul,
cu harnicul meu cernoziom. Curînd vei fi şi tu
cu mine asemeni,
pămînt,
aşa că învaţă-te cu toate acestea. Pămînt bun. De iubit, de
sărutat,
de îngenuncheat în suspine. Curînd vei fi pămînt. Şi eu am
să calc, sfios, pe tine.
M-am unit
Eu sînt Beatitudi