Cine are neșansa să participe la ședințe de varii feluri, de la cele de bloc la cele de Consiliu profesoral sau Senat, poate verifica, iar și iar, cu mereu proaspătă uimire, că nu Partidul Comunist, forța conducătoare a societății noastre de pînă în 1989, îi obliga pe oameni să se comporte așa cum o făceau. Partidul a știut doar să canalizeze toate energiile (parcă așa se spunea), a dat fiecăruia posibilitatea să-și manifeste tendințele naturale, să-și exprime plenar prostia și alte „calități“. Cu voie sau fără de voie, a organizat lucrurile ca răspuns unor nevoi organice ale indivizilor pe care le-a intuit perfect. Toți se plîngeau de ședințele de partid sau de sindicat, de învățămîntul politic, de informările politice, de faptul că erau obligați să ia parte și să cuvînteze. Celor mai mulți le plăcea! Doar așa se simțeau împliniți. Ba chiar, mulți au avut mare noroc că Ceaușescu monopolizase cultul personalității. Cîte omagii adresate șefilor mai mici nu s-au pierdut din cauza asta, risipindu-se doar în vorbe meșteșugite rostite încovoiat! Atîția ar fi vrut să-nchine ode și n-au fost lăsați... Acum s-a dat liber și la asta. Ședințele de la sfîrșitul acestui an, în care se schimbă garda și se organizează alegeri, sînt o minunăție. Oamenii se întrec să vorbească, dornici să se audă și să transmită ceva din preaplinul sufletesc, să-și exprime gratitudinea... Dar nu știu cum se face, chiar și atunci cînd andrisantul își merită lauda, cei mai mulți cîntă groaznic de fals, nu pot găsi tonul firesc, nu pot evita lingușirea mustoasă, limba de lemn nu se mai mlădie. Iar acum nu-i mai silește nimeni, o fac de bunăvoie, din proprie inițiativă, bulucindu-se speriați să nu rateze momentul. Și tocmai ce-am citit cartea lui Lucian Boia! Păi, să nu începi să crezi în coincidențe, chiar organizate de un serviciu special, vorba ficționarului? Minunații noștri intelectuali, eli