Nu vreau să cred că este în ființa noastră, ca structură de identitate românească, dar cert este că, măcar ca moștenire efemeră, trăim o resemnare vecină cu cretinismul: ce să-i faci, frate, așa e în România, dacă era în altă țară, era altfel! La faza asta, parcă aș slobozi un lung șir de înjurături, fără să mă repet, la adresa ălora care au mutat mentalitatea românașului, cu răbdare, vreme de câteva zeci de ani. Nădejdea ar fi că se limpezește. O marotă absurdă și sâsâită, rage, mai tot timpul, că nu ne recunoaștem valorile. Că valorile la români sunt recunoscute, ori după ce le papă viermii, ori după ce se fac vedete de la Szeged, spre Vest. Păi, cine trebuie să le recunoască, frate? Zeus, între două țoiuri de oarece, la lăsatul serii? Vreun șef de Uniune de Cultură, care a picurat, tandru, informații în urechea sensibilă a Securității? Vreun boem, agramat, cu titlu de ceva cu Administrație în portofoliu? Cine să le recunoască? Cine le recunoaște și acolo, Dincolo – oamenii. Oamenii din toate feliile, de la promiscuitatea unui filozof de cârciumă, până la imparțialitatea unei, așa-zise, Societăți Civile; de la scribul zilei, cu pretenții jurnalistice, până la degetul care apasă telecomanda sfântului Televizor, poporul consumator, cum ar veni. Totul e la distanța unui „vreau”. De aia mă apucă dracii, o dată în plus, pe toți țuțerii care bagă pe gâtul conștiinței publice numai zeama de varză, ajunsă nebăută când dă firul ierbii, primăvara. Adică toată urâțenia. Ăia cu insigne, coclite, de politicieni, ăia de la capătul goarnei unui formator de opinie sau ăia care refuză, pur și simplu, să pună dracului mâna pe măcar o carte în toată viața lor. Ei, uite de aia simt nevoia să îmi scot șapca, ba mai mult, să particip activ, la un eveniment, aci, în județ la noi, în Târgu-Jiu, chiar în oraș. Gala Tinerilor Gorjeni ai Anului. E un început bun, măcar ca intenție, salu