Numele meu este Lili, am 48 de ani si in luna mai a anului 2008, in urma unei mamografii si a unei ecografii mamare, la un control de rutina, medicul mi-a spus ca am un nodul de 2/1,3 cm la sanul drept si ca ar trebui scos neaparat, ca sa nu devina malign.
Nu imi venea sa cred ca primisem o asemenea veste. Nu observasem nimic suspect care sa ma puna pe ganduri, ca as avea vreo problema. Iar ca s-o clarific, pentru a sti daca nodulul este malign sau benign, ar fi trebuit cel putin o biopsie. Mai stiam, de asemenea, de la Anca, fiica mea, ca nu este bine sa umbli la o tumora, pentru ca celulele canceroase se vor raspandi in sistemul limfatic si atunci este nevoie de chimioterapie, radioterapie etc. Avusesem cu cativa ani in urma o prietena, de profesie judecator, care fusese operata la san, i se facuse mastectomie, apoi a urmat sedinte de chimioterapie. A murit la aproximativ doi ani dupa operatie. Am fost mereu in preajma ei si am putut vedea evolutia bolii. Asa ca in cazul meu eram dispusa sa fac orice, numai sa nu ma operez. Imediat am inceput sa ma informez cum ar trebui sa fie alimentatia mea, si cum Anca citise mult despre nutritie, mi-a pus la indemana toate informatiile de care aveam nevoie.
Si pentru ca un rau nu vine niciodata singur, in toamna aceluiasi an, 2008, am suferit un grav accident de circulatie, in urma caruia m-am ales cu o fractura de femur si o fractura de col femural la piciorul stang. Am stat in pat patru luni. Mi-a fost foarte greu, deoarece eram imobilizata la pat, dormeam doar pe spate, iar gandurile ca nu voi mai fi cum am fost si faptul ca mai am si cancer la san m-au dus in punctul de a face o depresie. Plangeam si imi vedeam deja sfarsitul. Fiicele mele au observat ca sunt trista si abatuta, la fel si sotul meu. Am avut insa noroc ca m-au sprijinit moral, m-au incurajat si n-am sa uit niciodata vorbele fiicei mele, Anca
