Cartea despre care scriu trăieşte între vârste: suficient de nouă cât să mai stea pe rafturile librăriilor, destul de veche cât să mişte, într-un Bucureşti pe care nu s-a pus, încă, zăpada, cadrele unor lumi de poveste.
Doamne şi domni la răspântii bucureştene, a Victoriei Dragu Dimitriu, e apărută, acum trei ani, în colecţia Planeta Bucureşti a Editurii Vremea. Este, în mai bine de 600 de pagini, y compris reproduceri de fotografii şi o consistentă bibliografie, un album de familie, în sensul vechi bucureştean. Al unor mahalale de alt soi, în care toţi ştiau rostul tuturor, fără supărare, şi fără indiscreţie. Şi care comunicau firesc prin acele încheieturi ale oraşului care erau răspântiile. În stare să te mai ducă şi astăzi, pe ici, pe colo, dintr-un cartier vechi în altul, fără teama că te rătăceşti, fără grija că pierzi timpul.
Între istorie personală şi muncă de arhivă, între poveşti şi literatură, Victoria Dragu Dimitriu reface un timp bucureştean, amestecat ca şi arhitectura şi felul târgoveţilor. Timpul pe care şi Eliade, şi Mateiu Caragiale, şi Călinescu, şi alţi, poate, fantaşti ai unei arheologii inefabile, nu l-au inventat, ci l-au găsit. Un timp în care totul convieţuieşte, şi totul încape. Chiar dacă, ştim bine, se strâmtează din ce în ce.
Nu pot, oricât aş vrea, să o iau la rând prin luxurianta revărsare de amintiri bucureştene. Aleg, deci, secvenţe mici, plutind ca nişte flori uscate peste un orizont de prezenţe care copleşesc, încă, aerul Bucureştilor. Iată o bibliotecă: „legate în piele cafenie sau neagră, cu litere aurite, erau Larousse-uri imense, Enciclopedii şi Atlase, Ierbare academice, albume de artă în limba franceză şi în limba germană, cărţi de drept şi de pedagogie.” (p. 20). Dintr-o casă, casa Moscuna, prin care trece ecoul Clarei Haskil, şi multe alte poveşti. Biblioteca se prelungeşte, în amintire, în alta,