Mihai Cantuniari, "Ocarina de lut", Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), colectia "Memorii/ Jurnale", 362 pag.
Cand am scris aici, in urma cu patru ani, despre primul volum al memoriilor lui Mihai Cantuniari, "Barbatul cu cele trei morti ale sale", aflasem din subtitlu ca inaugureaza un ciclu, "Omul ca iarba", si eram nerabdatoare sa citesc continuarea. In primul rand fiindca scriitura splendida, intr-o romaneasca literara curata si nuantata (cum rar se mai poate intalni azi, si numai la carturari in varsta, precum Nicolae Balota sau Ion Vianu), da un fel de dependenta, ca buchetul vinului vechi pentru cunoscatori. Apoi, fiindca varsta apropiata, apartenenta cam la acelasi mediu social si profesional bucurestean, iubirea pasionata pentru limba romana si pentru literatura mi-au sporit empatia cu scrisul lui Mihai Cantuniari, in care mi-am regasit propria adolescenta si tinerete din anii '60-'70. O intreaga generatie nascuta imediat dupa razboi isi poate extrage, din umbra stergatoare a unei jumatati de secol, cu ajutorul memorialistului, trairi legate de evenimente, locuri, atmosfere uitate si poate compara, in bune si rele, prezentul cu acel trecut. Caci, in ambele volume, Mihai Cantuniari imbina jurnalul din anii 2000 cu amintiri din a doua jumatate a secolului trecut, reactia la cald, uneori nervoasa, fata de provocarile cotidiene, cu refugiul compensator in varstele fragede. In perioada vesel-nastrusnica a copilariei, in cea de intensitate afectiva a prieteniilor si iubirilor, de emulatie si efervescenta intelectuala a liceului si studentiei. Un paradis pierdut contrabalanseaza suferintele de tot felul ale sexagenarului constrans la recluziune si devine motorul cu ardere interna al vietuirii de la o zi la alta. In noul volum, jurnalul ocupa un loc mai vast decat evocarea de amintiri luminoase. Barbatul ce "imbatranea tacut pe canapele roase" simte
