Unul dintre cei mai importanți optzeciști echinoxiști, deși poate nu atît de mult „listat“ și „subliniat“ pe cît ar merita să fie, numai întrucîtva (neo)expresionist în tinerețe, deviind tot mai mult înspre un discurs denudat de metafore, prozaic, fără violența imagistică sau patosul unui Ion Mureșan, contaminat de unele elemente postmoderne în vogă printre congeneri, practicînd adică intertextul, inserțiile livrești și mimînd uneori detașarea sau chiar dispoziția ludică, dar niciodată convertit la postmodernism, tentat de unele mari teme ale modernității, nu însă și de ermetismul spre care evoluează, de exemplu, optzecistul Ion Stratan (pomenit într-un text), Ioan Moldovan rămîne un poet dificil de etichetat. Ceea ce și face ca titlul acestui nou volum să sune deosebit de tentant, în special avînd în vedere propria mărturisire a poetului, care vede în această sintagmă – mainimicul – „un fel de ambasador al sinelui meu“. O preocupare mai veche a poetului orădean, acest mainimic numește încă o dată, pe un ton cumpănit și plin de delicatețe, lipsit cu totul de emfază și dictat de o minte cît se poate de lucidă, aceeași existență care se pierde în derizoriu, aceeași viață trăită aparent fără ardoare („care nu se viețuiește“), aceeași curgere implacabilă a timpului, plus obsesia unei morți în care e absurd să speri, chiar și atunci cînd nu mai există nimic altceva în care să poți spera. Și totuși, vocabula „mai“ din construcția amintită poate avea și un rol ușor subversiv, acela de a salva prin inserția ei în răspăr atmosfera generală, de la un prea atroce scepticism, de la o prea cumplită deziluzionare. Sub pretextul, cel mai potrivit de altfel, oferit de îmbătrînire, cu tot bagajul ei de tristețe și melancolie, Ioan Moldovan execută o incursiune în mainimic, un fel de scurtă recapitulare melancolică în proximitatea morții a construcției de pînă în prezent a sine