- Editorial - nr. 912 / 16 Decembrie, 2011 Copil inca fiind, elev prin clasa a V-a, nu-mi puteam dezlipi ochii de pe fila unei carti, in care era si o fotografie. Cartea despre care amintesc aici cuprindea si o povestire ce avea darul acela aparte de a-l impresiona pe un copil si se numea "Cainele soldatului”. Un caine, dovedindu-se prieten, dintotdeauna nedespartit al omului, din acea lume a celor care nu cuvanta, care nu se putea desparti de mormantul stapanului cazut in lupta, care l-a iubit si l-a hranit, luandu-l, inca de cand era puiut, in grija lui, si care i-a dat, zilnic, din bucata lui de paine. Acolo l-au gasit mort, dupa ce un timp a refuzat, pur si simplu, sa mai traiasca fara stapanul pe care l-a iubit, omul care a avut grija de el. Pentru ca, daruit omului, cainele nu uita atunci cand i s-a facut un bine. Nu uita si, niciodata, nu-si tradeaza stapanul iubitor. Viata este cea care confirma acest adevar. Cu mai multi ani in urma, am incredintat o superba catelusa unei femei infirme dintr-un sat din Campia Transilvaniei. Dorea sa aiba, in singuratatea ei, un sufletel, cata-i ziua intreaga, sa-i vorbeasca, sa aiba ceva viu in izolarea din lumea alienarii si a nepasarii celor din jur, uneori prea putin sensibili la suferinta umana. Intr-o zi, Domnul a chemat-o pe femeia bolnava la El, luand-o din caruciorul purtandu-i singuratatea si neputinta. Nu peste mult timp, catelusa Julie a fost gasita moarta, langa scaunul cu rotile al stapanei plecate la ceruri. I-am vazut, cu totii, pe acesti prieteni fara grai ai omului, strecurandu-se printre mormanele de moloz, salvand de sub daramaturi, in urma unor cataclisme, oameni care au mai avut norocul sa aiba zile. Cat au trait, nu si-au uitat salvatorii, cat vor trai ei vor fi recunoscatori patrupedelor care le-au salvat vietile in momente hotarate de destin si de indurarea Maritului Parinte. Dar cati semeni de-ai