În Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă (București, Editura Humanitas, 2011, 118 p.), Neagu Djuvara notează: „E dureros de constatat că atîția intelectuali de mare valoare pot să respingă obstinat, și uneori violent, simpla realitate universală că, la începutul unui nou ciclu de civilizație, numai năvălitorul agresiv e creator de noi entități statale, nicăieri băștinașul sedentar“ (p. 10-11). Dacă s-ar înlocui însă „dureros“ cu, să zicem,simptomatic, am avea, probabil, o estimare mai neimplicată – și deci mai puțin susceptibilă să fie socotită o inflamare subiectivă – a unei stări de lucruri efective din interiorul istoriografiei române actuale. Se întîmplă însă că și în acest punct pot verifica printr-o experiență personală gradul de justețe al afirmației lui Neagu Djuvara, confirmînd diagnosticul său. Cu timp în urmă, publicînd un studiu despre prezența teutonă în Carpați, emiteam ipoteza că exemplul cavalerilor germani care au încercat să întemeieze, la sud și răsărit de munții noștri, cîndva între 1211 și 1225, un stat propriu, desprins de suzeranitatea Ungariei angevine și așezat direct sub cea a papalității, a putut fi un model pentru generațiile următoare. Cum se știe, începînd cu vremea lui Litovoi (anii ’70 ai secolului al XIII-lea, deci circa două generații mai tîrziu), profitînd atît de prezența mongolă în regiune, cît și de criza de putere maghiară, ele au căutat desprinderea teritoriului sud-carpatin de sub aceeași tutelă. Ipoteza a stîrnit iritarea unui coleg care, în esență, părea contrariat de ideea că statalitatea românilor ar fi putut măcar să împrumute sugestii străine, în loc să corespundă întru totul proiecțiilor actuale neaoșiste și naționaliste. Și, tot ca în cazul tezei lui Neagu Djuvara despre Thocomerius turanicul, nu doar că refutarea nu s-a produs cu argumente mai tari decît cele aduse deja în discuție, dar s-a înc