Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Radu Tudoran. Este un scriitor pe care regret că nu l-am cunoscut, deşi i-am citit cărţile cu plăcere (cu mai mare plăcere decât pe cele ale fratelui său, Geo Bogza).
Am fost contemporani din 1947, când m-am născut eu, şi până în 1992, când a murit el, ceea ce înseamnă 45 de ani. Şi totuşi nu l-am întâlnit niciodată. Nu mi-am creat niciodată prilejul să-i spun cât de mult îl preţuiesc. Ce neglijenţă ireparabilă!
Am recitit de curând, pe ecranul computerului, volumul său de debut, Oraşul cu fete sărace din 1940, pregătit pentru o reeditare. Nu m-am plicitisit nicio clipă, aşa cum mi se întâmplă când citesc scrierile unor debutanţi de azi.
Să fii tânăr, lipsit de experienţă socială, să ai pregătire militară, nu filologică şi să scrii totuşi o suită de povestiri care încă de la apariţie să atragă atenţia criticii literare şi a publicului – iată o performanţă care numai lui Radu Tudoran putea să-i reuşească. Oraşul cu fete sărace a suscitat interes încă de atunci, din 1940, în rândurile iubitorilor de literatură. G. Călinescu însuşi n-a ratat prilejul de a menţiona debutul în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care se afla în acel moment la tipografie.
Toate cărţile lui Radu Tudoran sunt scrise bine. Autorul deţine mereu controlul, într-un mod nestânjenitor, în relaţia cu cititorul. Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor, caracterul funcţional al comparaţiilor, fluenţa frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că prozaicele probleme de exprimare au fost de multă vreme rezolvate de autor şi că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine, parcă, din text, ci însoţeşte te
