Ne-am cunoscut acum mai bine de cincisprezece ani (mai exact, în 1993), la Ierusalim, pe aleea centrală a campusului Givat Ram. Citisem undeva că Pergamon, în colaborare cu Oxford University Press, a publicat o carte despre ideologia naționalistă a intelectualilor români în interbelic și că autorul, un oarecare Leon Volovici, era într-un fel legat de un centru de cercetare – care purta numele ciudat al lui Vidal Sasoon – aflat la Ierusalim. Am telefonat și am vrut să știu dacă pot afla cine este autorul și cum pot ajunge la cartea sa. „Vrei să vorbești cu el?“, m-a întrebat secretara centrului. „Cum adică?“, am răspuns eu surprins de posibilitatea ca autorul, un englez cu siguranță, să se afle în țară… Așa am aflat că Leon Volovici este vorbitor de limbă română și lucrează în campusul universității de pe muntele Scopus. Leon m-a adus înapoi la cultura română, dar nu numai atît. Împreună, ne-am asociat cu Monique Jutrin și am pus temeliile Societății Fondane: în primii ei ani de activitate, Leon a jucat un rol enorm în recuperarea lui Benjamin Fondane în România, în Israel și în Franța. Apoi, delicat, dar ferm, m-a împins înspre colaborarea cu prietenul nostru comun, Bill Kluback, din care s-au născut două cărți despre Ionesco și Cioran. Odată traduse în limba română, implicarea și revenirea mea la cultura românească au devenit un fapt împlinit. Grație lui Leon. Au urmat perioada Jurnalului lui Sebastian și dezbaterile în jurul acestui subiect în Romånia; legăturile noastre, deja strînse, au devenit și mai strînse. Tactul lui Leon, bine cunoscut tuturor, a servit, de multe ori, drept „amortizor“, atunci cînd excesele mele întreceau anumite limite sau cînd lipsa mea de înțelegere a subtilităților peisajului cultural românesc în perioada de după „Revoluție“ mă făcea să dau uneori cu bîta-n baltă. Îi voi fi mereu recunoscător, căci am învățat mult și multe în aces