Dacă cineva se îndoiește că la temelia Statului român curge un filon malign de injustiție socială, înseamnă că nu citește ziarele și nu se uită la știri. Asistăm neputincioși la virusarea instituțiilor Statului cu acest comportament malign. Am ajuns o țară în care legea se aplică selectiv, distribuirea resurselor se face pe criterii de clan, iar ocuparea locurilor în ierarhia socială nu are nici o legătură cu meritele persoanei. Dacă spun că „răul“ se află în fruntea Statului român, atunci trebuie să explic ce este acest „rău“ – respectiv, să răspund la întrebarea dacă putem să vorbim despre un rău macrosocial, unul care se bazează pe o psihopatie generalizată la nivelul politicienilor, sau despre un rău particular, care decurge dintr-o patologie a indivizilor. O explicație decurge din ceea ce spunea psihanalistul Wilhelm Reich, care afirma în celebra sa lucrare despre Psihologia de masă a fascismului (1970) că există legături profunde între represiunea sexuală și opresiunea politică, respectiv că, prin reprimare, cetățenii europeni și, de fapt, toți membrii civilizației occidentale au fost condiționați să urmeze necondiționat figuri autoritare, sadice, chiar criminale. Reich a susținut că nu există un organism social „fericit“ în absența unei conștiințe sexuale fericite. Urmînd această relație între „fericirea“ individuală și frustrarea socială, putem explica de ce sîntem astăzi martorii recrudescenței acestor tipologii politice. România, poate mai mult decît alte țări europene, este condusă de frustrare (ca să nu zicem de niște frustrați). Pe de altă parte, folosind terminologia utilizată de psihiatrul Andrzej Lobaczewski, care a încercat pentru prima oară să explice injustiția socială din țările post-comuniste, ponerologia (în greacă poneros este echivalent cu răutatea) este conceptul care ne permite să descriem trăsăturile acestei psihopatologii, ne oferă i