Un tulburător şir de scrisori între doi oameni crezîndu-se îndrăgostiţi şi care, de fapt, erau mai degrabă îndrăgostiţi de literatură: corespondenţ a între Paul Celan şi Ingeborg Bachmann, poate cei mai importanţi poeţi postbelici de limbă germană, poartă amprenta în care Goethe ar fi desluşit (ca în Divanul occidental-oriental), relaţia orient-occident. Paul Celan, venind din lumea Bucovinei, îi scria vienezei Ingeborg, cea marcată de o frunte înaltă, raţională, la 23 mai 1948: „Pentru cea atât de exactă, la 22 de ani de la ziua de naştere, de la cel atât de inexact”. El era orientalul impreciziei şi meditaţiei (26.I.49: „încearcă să uiţi pentru o clipă tăcerea mea atât de îndelungată şi de stăruitoare”), ea era mai degrabă doctoranda în filozofie, pe un drum al acţiunii, voind argumente şi explicaţii (1948, de Crăciun: „Ştii că eu vreau să înţeleg totul cât mai exact”). Dar recunoaştea că nu putea evita amintirile, o muzică pe măsura ambianţei vieneze (12 aprilie 1949: „Cu siguranţă nu voi mai trece niciodată prin Stadtpark fără să mă gândesc cum poate închide în el întreaga lume ş...ţ mă gândesc la tine şi încă te mai ascult”). Macii şi memoria luminează începuturile acestei iubiri (24 iunie 1949, Paul Celan: „Inexact şi târziu sosesc anul acesta. Poate doar fiindcă vreau ca nimeni în afară de tine să nu fie când pun pe masa ta aniversară maci, foarte mulţi maci, şi memorie, la fel de multă memorie, două buchete strălucitoare”; Ingeborg Bachmann: „Am simţit iarăşi macii, adânc, foarte adânc, ai făcut o vrajă atât de minunată, că n-o s-o pot uita ş...ţ Pentru mine, tu eşti din India sau dintr-o ţară şi mai îndepărtată, mai întunecată, dintr-o ţară maronie, pentru mine eşti deşert şi mare şi orice lucru plin de mister”.

Cu toată structura ei apuseană, sau tocmai din acest motiv, Ingeborg Bachmann este cea care se străduieşte să întreţină corespondenţa eşu