Se întâmplă, uneori, ca un creator să fie timp îndelungat captivul unui personaj care-i locuieşte gândurile şi fiinţa, dându- i sentimentul că, deşi a spus câte ceva despre el, nu a spus încă tot ceea ce are de spus. Este cazul coregrafei Mălina Andrei, care revine, a doua oară în acest an, cu un spectacol Nijinski.

Aceeaşi teamă care m-a însoţit şi la primul spectacol închinat de Mălina Andrei dansatorului miraculos şi coregrafului răsturnător de canoane care a fost Vaslav Nijinski m-a acompaniat, chiar înzecit, şi de astă dată. Primul spectacol, prezentat în această primăvară la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, mi-a risipit foarte repede teama şi mi-a plăcut foarte mult. Ce putea, deci, să spună în plus coregrafa, prin această nouă abordare a aceluiaşi subiect, de astă dată în cadrul Studioului Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess”? Din fericire, nu a spus ceva în plus, ci altceva. Nu s-a repetat, ci a făcut alt spectacol. A abordat personajul în alt fel. Şi, deşi s-a aplecat asupra vieţii lui în aceeaşi perioadă nefericită, aceea a caietelor scrise în timpul când simţea că începe să piardă contactul cu realitatea, a combinat fragmente de jurnal cu un text gândit de ea, cu întoarceri în timp şi posibile dialoguri cu alte personaje şi în primul rând cu mentorul şi amantul său, Serghei Diaghilev. Accentele au fost puse pe alte detalii ale biografiei lui Nijinski. În plus, dacă în prima versiune unicul interpret al spectacolului a fost actorul Filip Ristovski, de astă dată, alături şi împreună cu el, s-a aflat şi prima balerină a Operei Naţionale Bucureşti, Monica Petrică, în dublu rol, al soţiei lui Nijinski, Romola de Pulski, şi al Morţii. Dacă, în prima versiune, admirasem nu numai calităţile de actor ci şi pe acelea de dansator ale lui Filip Ristovski, interpret de teatru şi film dar şi de muzică clasică, jazz şi musical, de astă