Prin anii 1980 o femeie între două vârste dintr-un sat din Maramureş privea cu voioşie la prima zăpadă a anului. Era sfârşit de noiembrie iar începutul Postului Crăciunului precum şi instalarea iernii prilejuiau sosirea rând pe rând a bărbaţilor uitaţi la munci prin lume.

Atmosfera dintre oameni trăda o agitaţie generală molipsitoare. Această pulsaţie accelerată a vieţii părea să marcheze un fel de limes între domeniul profan şi tărâmul sacru, o anticipare voioasă a Sărbătorii Naşterii Domnului care trebuia întâmpinată cu un sentiment de bună rânduială între oameni şi Dumnezeu.

Copil fiind, am fost martor al acelui timp. Mi-l amintesc fără greş, cu sentimentul prăpastiei care s-a instalat între un atunci radiant şi un acum prozaic. Comunitatea locală părea să intre într-un orizont de timp transfigurat de idealul bunătăţii. Într-o eră dinaintea globalizării, maramureşenii participau la ritmuri cosmice, universale. Omenia în sens creştin implica întregirea familiei largi, curăţirea sufletească prin diverse rituri de trecere precum şi regăsirea omului şi a comunităţii.

Departe de-a exprima un tip de politeţe socială stabilită prin reguli formale, Postul Crăciunului chema la buna rânduială în lume şi cerea schimbarea la faţă a omului. Era timpul în care ciorovăielile cotidiene dintre vecini, fraţi, surori, familii, soţ şi soţie trebuiau alungate prin împăciuire. Dacă iertarea nu era posibilă, atunci gâlceava trebuia măcar temporar înlăturată cu un sentiment de neputinţă, vinovăţie şi ruşine. Bătrânii satului mediau conflicte făcând trimitere la momentul miraculos al Naşterii Domnului. Cum am putea traduce fapta acelor seniori? „Renunţaţi la nimicuri, daţi bineţe aproapelui, trăiţi mai aproape cu Dumnezeu!"

Postul Naşterii era de asemena vremea în care oamenii se nevoiau fiecare după puteri. Tineri şi bătrîni, eram mai bucuroş