Taina cea mare
Mai demult, timpul meu era masurat cu un ceas de hartie. Croit dintr-un carton mai tare si legat cu o sforicica la incheietura mainii stangi, il purtam cu mare atentie, cu maneca suflecata, ca sa fie vazut si de altii. N-avea ore si minute. Pe cadranul lui rotunjit cu foarfeca erau desenate doar doua pene, una mai lunga si alta mai scurta. Pana mai lunga ajungea cam unde ar fi ora sase, iar cea mica se pierdea in directia opusa, in apropierea unui nor de fulgi desenati cu culoare albastra. Ceasul meu trebuia sa-mi arate cand vine iarna. Atat! Mi-l facuse tata, intr-o dimineata in care l-am zapacit, intrebandu-l intruna cat mai este pana la prima ninsoare. Mi-a explicat tacticos ca atunci cand si pana mare va ajunge intre fulgi, sigur va veni prima zapada. M-am linistit brusc si am inceput sa astept. O zi, doua, trei, poate mai multe... Seara, imi agatam ceasul in cui, langa manunchiul de busuioc de deasupra patului, dimineata il luam si Buna mi-l lega la loc, la mana stanga, nu prea strans, dar nici prea larg, ca sa-l pierd.
Cat era apoi ziua de lunga, ma uitam la el, dar penele ramaneau mereu incremenite, exact asa cum mi le desenase tata, in dimineata aceea in care, pentru prima oara in viata mea, mi-a fost tare dor de iarna si de zapada. Uneori, ma sculam noaptea si ma ridicam in picioare, in pat, ca sa ma uit la cadranul lui luminat de flacarile molcome ale focului din soba. Penele erau tot neclintite. Alteori, stateam minute in sir privindu-l fara sa clipesc, cu gandul naiv ca poate, poate, daca nu inchid ochii o vreme mai indelungata, cat mai mult, poate se va misca si pana aceea catre fulgii albastri. Ma chinuiam asa, pana cand imi curgeau lacrimi. Degeaba. De cateva ori l-am pandit, uitandu-ma pe furis la el, printre gene, dar oricat l-am sucit si l-am invartit, de-a ajuns sa fie indoit ca ziarul pe care-si punea unchiasul Andr
