După ce se petrec, evenimentele - mai mult sau mai puţin însemnate - se retrag, la odihnă, în memoria colectivă a celor care le-au trăit şi în cărţile de istorie, spre ştiinţa celor care nu au fost contemporani cu ele.

Evenimentele din decembrie 1989 din România au făcut, şi ele, la fel. Doar că în cărţile de istorie nu le mai caută nimeni, iar în memoria colectivă s-au estompat, şi-au pierdut conturul, au devenit confuze şi irelevante. Spălaţi cu detergenţi media din ce în ce mai performanţi, creierii contemporanilor sunt tot mai curaţi şi mai netezi. Întâmplările de acum (fix) 22 de ani închipuie, precum nourii pufoşi pe cerul cristalin al democraţiei româneşti, forme incerte, în continuă mişcare. Ceva-ceva totuşi s-a întâmplat în decembrie ăla, dar ce anume şi de ce şi cu cine nu prea mai ţinem minte. Iar prezentul nostru este un foarte priceput gropar al trecutului.

Amintirile sunt substituite cu imagini recente, puternic colorate, cu sonorul dolby & surround dat la maximum. În hărmălaia de astăzi, şoaptele întâmplărilor de acum mai bine de 20 de ani nu mai ajung până la cortexul lucidităţii noastre; pur şi simplu nu se mai aud. Dintre personajele care au interpretat partiturile principale în 1989 şi în anii imediat următori mai supravieţuiesc uitării doar cele care, metamorfozate (de la vierme la fluture), încă se mai lăbărţează pe ecranele televizoarelor. C-aşa zice o vorbă de-a noastră, din popor: "Morţii cu morţii". Deşi, ca să fiu drept, unii dintre aceştia, morţii, încă mai bântuie prin minţile gelatinoase ale poporului suveran, dând viaţă unor personaje noi, adecvate noilor vremuri.

Cu ceva vreme în urmă, bunăoară, traversam Parcul Unirii, când am fost abordat de două doamne puţin derutate. Căutau o stradă şi m-au întrebat dacă aş putea să le îndrum. "Ce stradă?" "De fapt, un bulevard căutăm" - mi-au răspuns. "Atunci poate fi chi