Oconstat fără nici o plăcere, cu toate cele spuse de un mare intelectual francez şi unul dintre tot mai rarii convinşi, care reprezintă pentru mine sarea pământului, că o ţară fără literatură este o ţară moartă, Alain Finkielkraut.

Într-un interviu recent din „Le Point” din 8 decembrie, el vine, cu argumente puternice, în sprijinul ideii de identitate naţională, îndelung dezbătută în Franţa, dar nu numai, în ultima vreme. Ideea nu mă atrage, poate şi fiindcă este strâns (indisolubil?) legată de toate derivele naţionaliste, de dreapta sau de stânga, din secolul XX. Fascismul lui Hitler şi comunismul lui Ceauşescu mi-au făcut-o insuportabilă. Finkielkraut ştie, el, ce spune. După părerea lui, viciul trebuie căutat în faptul că imigrarea necontrolată nu a condus niciodată la o integrare a străinilor în ţara lor de adopţie. Cei mai mulţi au rămas fideli mentalităţilor şi valorilor din ţările lor de origine. Dovada? La primele alegeri libere, după căderea regimului lui Ben Ali, tunisienii din Franţa au votat în majoritate pentru islamiştii din Ennahda, deşi valorile acestora sunt contrare celor ale Franţei în care unii dintre votanţi trăiesc de multă vreme. Acelaşi lucru se poate susţine şi în cazul egiptenilor sau libienilor trăitori în Hexagon. Mi-am amintit eu însumi de şocul resimţit pe 11 septembrie 2001, când l-am văzut la televizor pe unul din şefii islamişti din Marea Britanie, care declara că atentatul era legitim, dat fiind că americanii sunt nişte materialişti incurabili, care au abandonat credinţa în valorile spiritului. Las la o parte că americanii sunt printre cele mai credincioase popoare din lume. Imamul la care mă refer ni se adresa prin intermediul internetului şi profita de toate facilităţile civilizaţiei occidentale, care sunt departe de a putea fi considerate doar materiale. Dacă spiritualitate înseamnă dogmă religioasă şi discriminare, atu