Mihai Butnariu,
Realităţi ascunse,
Craiova,
Editura „Autograf MJM“, 2011,
194 p.
Dacă fiecare carte lasă un gust de bază la lectură, ca o concluzie finală a unei reacţii de intelect, atunci volumul lui Mihai Butnariu are aerul încurajator al unei pledoarii senine.
Pledoaria se sprijină pe ştiinţă şi are drept ţintă acelaşi obscur şi afurisit de numen divin, care, de milenii încoace, îi frămîntă pe gînditori cu inexistenţa lui. De data aceasta, aplombul autorului, inspirat de cîteva din descoperirile ştiinţei, slujeşte unei singure intenţii: să sugereze că omenirea e în pragul unei schimbări de paradigmă în urma căreia, vrem nu vrem, vom fi siliţi să admitem că Doamne- Doamne stă ascuns în măruntaiele cuantice ale universului. Ce e bizar e că întreaga teodicee la care se încumetă autorul se nutreşte numai din indicii pozitive, de strictă observanţă ştiinţifică, nici un dram de aluzie teologică neîncăpînd în efortul lui doctrinar. Aşadar, un spirit macru de luciditate pragmatică, care, nefiind dispus să amestece obscurităţi biblice cu evidenţe fizice, le aruncă pe primele la gunoi şi le preferă îndeosebi pe celelalte. Urmarea e o lucrare de popularizare a fizicii şi biologiei, cu o apăsată tentă didactică, în care vezi cum din cîteva semne bizare se poate încropi un Te deum modern de esenţă livrescă.
Potrivit autorului, dacă suma prejudecăţilor din societate ne dă concepţia pe care o avem despre lume la un moment dat, atunci vremea încăpăţînărilor cu bătaie ateistă se apropie de final: oamenii de ştiinţă au ajuns la fundul sacului în privinţa temeliilor materiei, şi, după ce au fărîmiţat pînă şi ultimele particule subatomice, s-au pomenit, stupefiaţi, în posesia unui cîmp de energie despre care nu ştiu să spună nimic: nici din ce e făcut, nici de unde vine şi nici încotro merge. Cîmpul acesta a fost invocat pr