Încet-încet, răspunsul la dureroasa întrebare „Cine-a tras în noi după 22?" devine tot mai clar.

Revoluţia este dezbrăcată de mistere, de legende şi de minciună. De la o zi la alta, ies la iveală noi dovezi despre acţiunile criminale ale unor „emanaţi" în evenimentele din decembrie 1989.

Cazul Sergiu Nicolaescu poate deveni uşor scenariu de film sau subiect de roman. Până una-alta, ar trebui să constituie temă de dosar penal. Dar cum procurorii, când aud de Revoluţie, cad într-o dulce somnolenţă, să rămânem pe terenul atât de drag actorului şi regizorului Sergiu Nicolaescu: filmul.

Destinul acestui personaj a pendulat între armată şi cinematografie. A făcut liceul militar şi visa să devină marinar, dar a ajuns regizorul favorit al soţilor Ceauşescu. L-a ajutat însăşi preocuparea sa pentru operaţiunile militare. Aşa a ajuns să facă filme istorice, dragi lui şi plăcute Marelui Conducător.

Cele două pasiuni ale lui Sergiu Nicolaescu s-au întâlnit în decembrie 1989. Atunci, militarul din el s-a trezit în situaţia de a da ordine într-un război real, cu tancuri şi mitraliere, cu oameni care mor şi nu se mai ridică niciodată, cu sânge-sânge, şi nu cu vopseaua roşie de la Buftea.

În acelaşi timp, regizorul-actor a trăit, pentru prima dată în viaţă, adrenalina unui film adevărat, a cărui regie o ştiau doar el şi alţi câţiva „aleşi", nu şi milioanele de români chemaţi să facă figuraţie. Un regizor nu se întâlneşte de două ori în viaţă cu şansa de a face filmul în timp real, de a imortaliza momentul 1989 chiar în 1989, ceea ce e cu totul altceva decât a-l filma pe Mihai Viteazul pe vremea lui Amza Pellea.

Frustrările de militar ratat, care trage cu tunul doar în „duble" şi răpune doar inamici-actori, au creat, pe ruinele dictaturii lui Ceauşescu, un personaj monstruos, care n-a mai făcut distincţie între film şi realitate, între momâi şi