Exista o Revolutie pentru fiecare dintre noi. Sau, ma gandesc, ar trebui sa existe. Pentru toti ar trebui ca, in fiecare sfarsit de decembrie, sa rasune la fel de vii amintirile acelor momente.

Fie ca am privit la televizor, ca eram prea mici pentru a iesi din case sau prea fricosi sa strigam in strada, indiferent de locul in care ne-au prins zilele Revolutiei din 1989, imi imaginez ca pentru fiecare roman, care a gustat fie si pentru cativa ani de viata Epoca de Aur a lui Ceausescu, zilele de la finalul lui decembrie ar trebui sa fie o sarbatoare.

Sa-i spunem sarbatoarea libertatii. Ziua in care ne-am luat destinul in maini, clipa in care am aflat ca de noi depinde ce viata vom trai. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa aud vreun politician care da vina pe popor pentru ... orice. La fel cum imi displace profund sa aud vaicareala permanenta a celor care isi gasesc intotdeauna o scuza pentru esecurile din viata lor in existenta celor care ne-au condus.

Exact in urma cu 22 de ani, in Timisoara se trageau primele focuri impotriva protestatarilor care avusesera curajul sa isi strige libertatea in strada. Unda revoltei s-a extins apoi in toata tara. La Bucuresti, revolta a devenit Revolutie transmisa in direct la televizor. Din respect pentru sentimentele pe care le-am trait in acele zile, nicio teorie a conspiratiei, nicio dezvaluire a planurilor urzite ani de zile in umbra si nicio dovada a vreunei lovituri de stat orchestrata de aceiasi comunisti, care doar si-au transferat puterea de la ceilalti, nu imi va sterge bucuria sincera, naiva si candida a eliberarii de un regim totalitar, absurd si criminal.

Si chiar daca fostul regim s-a pastrat prin oamenii care l-au prelungit, modificandu-l si adaptandu-l pentru a-l coordona mai bine, chiar daca si astazi inca ne conduc (din umbra sau de la tribunele oficiale) aceiasi fo