La 18 decembrie 2011 se împlinesc cinci ani de la prezentarea în faţa Parlamentului, de către preşedintele României, a Mesajului de prezentare şi asumare a concluziilor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Potrivit unei cronologii masive, cu pretenţii de exhaustivitate, acoperind evenimentele politice, culturale şi sociale postdecembriste, la acea dată nu s-a produs nimic deosebit în ceea ce priveşte asumarea trecutului traumatic recent. Este poate o nouă formă de contestare, prin ignorare, a acelui eveniment cu valoare refondatoare, cum se exprima cineva. Cum am subliniat şi cu alte ocazii, obiectivul principal al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) – stipulat şi în Decizia preşedintelui Traian Băsescu din 21 aprilie 2006, de înfiinţare a sa – a fost acela de „elaborare a unei sinteze ştiinţifice privind instituţiile şi metodele care au făcut posibile abuzurile şi crimele regimului comunist din România de la înfiinţarea sa şi până la Revoluţia din decembrie 1989“. Prin urmare, Comisia şi-a propus analizarea principalelor instituţii care au permis „perpetuarea dictaturii comuniste şi încălcările flagrante ale drepturilor omului, precum şi rolul unor personalităţi politice în menţinerea şi funcţionarea acestui sistem“. A fost raţiunea de a fi a Comisiei, însă mulţi dintre criticii Raportului final au ignorat aceste obiective oarecum limitate, pretinzând CPADCR nu doar o condamnare simbolică a regimului comunist, ci acţiuni, manifestări etc. de mai mare amploare care nu se circumscriau în limitele mandatului acordat de preşedintele României. Mi se pare foarte important să subliniez acest aspect al atribuţiilor restrânse, precum şi o anumită similitudine între constituirea CPADCR şi Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Scopul CISHR a fost tot