Unii scriu cărţi în speranţa că îşi asigură un loc în istorie, că se vor atinge de nemurire sau pur şi simplu pentru că vor să demonstreze contemporanilor că sunt “culţi în cap”. Alţii o fac firesc, ontologic. Un confrate, Răzvan Ioan Boanchiş, recidivează cu un alt volum, “Mioriţa şi cântăcioşii”, la editura SemnE. Evident, cartea le va enerva pe victimele lui Boanchiş, care se vor grăbi să afirme: “Mare lucru, dragă, şi-a strâns articolele publicate şi se dă intelectual”. Inutil să reamintesc cititorilor de Coelho, că acest lucru se practică de mult. “Credeam pe atunci, aşa cum cred şi astăzi, că anumite articole şi eseuri câştigă dacă sunt citite sau recitite într-o carte. Câştigă, adică îşi reevaluează dimensiunile, care nu sunt evidente la o primă lectură, în periodicele unde au apărut. Anumite aluzii sau observaţii laterale dintr-un articol sunt reluate sau îşi găsesc completarea în alte texte, scrise mai târziu, dar asta nu se vede decât dacă articolele sunt adunate în volum”, povesteşte Mircea Eliade în “Memoriile” sale cum s-a decis să alcătuiască “Oceanografie”. Ei bine, Eliade avea dreptate. La prima vedere, Boanchiş pare un gazetar sportiv, care din când în când, enervat de ipocrizia din jurul nostru, mai sare la beregata unei pseudovedete. Dacă citeşti însă tot volumul, descoperi că Boanchiş e un scriitor. Şi încă unul talentat, cu o vastă cultură, dar levantin. Un puturos în sensul boieriei, al boemei de altădată. Care n-ar scrie o frază dacă nu-i pui pistolul la tâmplă sau nu-l stimulezi. Boanchiş poate face literatură, şi încă una mare, dacă-i închis câteva luni într-o cameră.

Până atunci rămâne un “scriitor la ziar”, iar putorile ar trebui să fie mândre că unul ca el le menţionează numele.