O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Valentin Nicolau.

Am inventat cărţile ca să putem vorbi chiar şi cu cel absent. Despre Sfintele Scripturi se spune că sunt „o imensă corespondenţă între Dumnezeu şi om", consecinţă a emancipării omului faţă de Creatorul său, căci până la acel moment comunicarea se făcea plenar, „faţă către faţă". Cartea presupune o distanţă, ca urmare a unei despărţiri. Toate acestea ne îndreptăţesc să spunem, sus şi tare: cartea apropie! Cartea aduce din nou în comunitate omul cu Dumnezeu, omul cu semenii lui. Dacă reuşeşte să apropie ce a fost despărţit nefiresc, atunci cartea e o formă acută de iubire. (Nota bene)

Ca cei mai mulţi din generaţia mea - generaţia lui Paganel, a cunoaşterii prin experienţă, inclusiv prin lectură - mi-am început viaţa de cititor cu Jules Verne: „Căpitan la 15 ani". Titlu care nu le mai spune mare lucru celor foarte tineri. Pentru ei, aparţinători ai generaţiei Harry Potter, alte nume de scriitori au relevanţă, cel mai actual fiind George R.R. Martin cu a sa grandioasă epopee „Cântec de gheaţă şi foc".

Cine îşi mai doreşte astăzi cu aceeaşi ardoare o carte? Oamenii stăteau la cozi cu orele ca să cumpere mâncare şi cărţi. „Cartea milionarului - Cartea de la Metopolis" a lui Ştefan Bănulescu, cel care a fost pentru români un Marquez înaintea lui Marquez, mi-a devenit şi mai dragă fiindcă am avut şansa să ajungă şi pentru mine, după o coadă de vreo trei ore. Nu ştiu dacă astăzi un puşti ar mai fura cărţi, dar eu am furat. Din biblioteci, din librării şi uneori de la cunoscuţi care-mi împrumutau inconştienţi volume. În 1752, Papa Benedict al XIV-lea a proclamat o bulă prin care hoţii de cărţi erau pedepsiţi cu excomunicarea. Şansa mea a fost să fur cărţi prin anii '70, secolul trecut(!), şi să trăiesc o sing